Am plecat inspre Oxford pe o vreme londoneza clasica – innorat, mohorat si umed. Fara sa-mi dau seama, uitandu-ma indelung la peronul din Paddington station, am parasit Londra pe termen nedefinit. Am plecat cu inima usoara, ca si cum plecam doar intr-o excursie la tara, cu ruxacul in spate, si nu ca si cum as fi parasit una din marile capitale cosmopolite ale lumii, unde mi-am petrecut ultimul an de viata, pe termen nedefinit.
Nu stiu cum fac alti oameni cand pleaca dintr-un loc in care si-au petrecut (chiar si o mica) parte din viata. Isi iau ramas bun? Sa uita cu drag la locuinta in care au stat? Petrec cateva minute in patul in care au dormit si visat atata, se uita in sus la tavan? Se uita la locurile cunoscute si ofteaza? Rostesc in gand “la revedere”? Sau merg inainte fara sa se mai uite inapoi?
Eu fac cate ceva din toate astea. Imi iau la revedere de la un loc, de la o imagine, de la o incapere, de la o atmosfera, ori de cate ori o parasesc. Nu sunt fatalista. Dar intr-un anume sens, stiu ca nu ma intorc niciodata in acelasi loc, la aceleasi lucruri, si mai ales, nu ma intorc niciodata aceeasi. Prietena mea Delia imi spunea aseara un lucru asemanator: “Intotdeauna imi aduc de mine insami ca fiind o tanara fata, si in prezent ma simt intotdeauna batrana.” Asta se leaga si de ideea pe care o simt puternic ca fiecare loc pe care il vezi se leaga de o anumita faza a vietii si stare de spirit pe care o ai, si cele doua sunt inextricabil legate. Londra nu va fi niciodata aceeasi pentru un adolescent bucuros ca isi castiga independenta, ca pentru o tanara ce se simte sechestrata fata de iubitul ei din alta tare, sau ca pentru un barbat de 70 de ani care in sfarsit face calatoria pe care o visa.
In mod paradoxal, desi imi iau spontan la revedere fata de fiecare loc pe care il vad, pur si simplu nu pot concepe sa parasesc pentru totdeauna un loc. Nu pot concepe sa imi iau adio de la Londra, sa traiesc convinsa de faptul ca nu voi mai reveni niciodata. Oricat de mult s-ar schimba Londra, va exista intotdeauna o Londra, un “nucleu” de Londra care imi va reaminti de experienta mea aici. Poate sa fie revederea cladirii parlamentului, o calatorie cu simpaticul autobuz rosu, reauzirea pretentiosului accent britanic sau pur si simplu o ploaie torentiala aparuta de nicaieri. Niciodata nu pot spune ca niciodata nu voi mai vedea un loc.
Archive for » September 8th, 2010«
Category: Calatorul
Leave a Comment

